De ce nu are Florin Cîțu dreptate (și în general toată propaganda neoliberală)

de Vladimir Borțun

 

Zilele trecute, parlamentarul PNL Florin Cîțu a făcut o declarație care rezumă la fix propaganda neoliberală de dreapta care continuă să domine sfera publică din România de peste două decenii:

„Economia socialistă pe care o încearcă Liviu Dragnea cu o parte privată care să finanţeze această economie, nu are cum să funcţioneze. Nici în Europa nu merge. Modelul socialist pierde. Eu cred că ar trebui să terminăm cu această propagandă, adică sănătatea şi învăţământul – prioritatea zero în România. Au fost 28 de ani priorităţi şi nu ştiu dacă vă place cum arată atât sănătatea, cât şi învăţământul. Când vorbim de ele în România, nu vorbim de reforme, ci de salarii mai mari. Vedem că aceşti bani au intrat în sectoarele respective, dar nu se văd. E momentul ca România să-şi pună prioritatea zero sectorul privat. Adică partea aceea care creează bunăstare.”

De ce nu are Cîțu dreptate? Pentru început, două observații de bun simț. În primul rând, când au fost sănătatea și învățământul „prioritatea zero” în România în ultimii 28 de ani?! În ce țară a trăit Cîțu până acum? Conform datelor Eurostat, România este pe ultimul loc în UE ca procent din PIB alocat sănătății – 5,1% (Bulgaria alocă 8,5%).

În al doilea rând, sănătatea și educația nu sunt separate de dezvoltarea economică, ci au un impact direct asupra ei. Chiar și un neoliberal precum Cîțu ar fi trebuit să priceapă până acum că o economie merge cu atât mai bine cu cât forța de muncă e mai sănătoasă și mai educată. Până și președintele Consiliului Investitorilor Străini, Eric Stab, a declarat recent că e nevoie de „investiţii semnificative în educaţie şi infrastructură pentru a menţine acelaşi ritm de dezvoltare economică”.

De fapt, marea problemă cu neoliberalismul vulgar promovat de Cîțu e asumpția că prosperitatea întregii societăți depinde exclusiv de cât de bine merge sectorul privat. Însă degeaba ai un sector privat performant și o rată de creștere economică ridicată dacă roadele acesteia se concentrează la vârful societății, iar adesea în afara țării. Căci sectorul privat deja merge bine comparativ cu anii trecuți: România are de câțiva ani încoace printre cele mai mari rate de creștere economică din UE, iar companiile fac profituri rar întâlnite în perioada post-decembristă (în special cele din sectorul energetic și bancar). Cu toate acestea, rata populației care trăiește în pragul sărăciei e în continuare aproape de 40%, iar rata de sărăcie în rândul salariaților e cea mai mare din UE. De ce?

Tocmai pentru că lipsesc mecanismele necesare astfel încât creșterea economică să se traducă într-un trai mai bun pentru oamenii de rând. Ca asta să se întâmple, e nevoie de tot ceea ce propaganda neoliberală detestă: impozitare sporită a corporațiilor și a celor mai bogați indivizi, salarii și pensii decente, finanțare adecvată a sănătății, educației și a altor sectoare vitale pentru orice societate civilizată și, nu în ultimul rând, un cod al muncii care să permită angajaților din sectorul privat să se organizeze pentru a lupta pentru salarii și condiții de muncă mai bune. Numai că România stă catastrofal la toate aceste capitole: suntem pe ultimele locuri în UE nu doar la finanțarea sănătății, ci și la impozitarea profiturilor. În plus, chiar și în urma majorării recente a salariului minim, acesta rămâne cel mai mic din UE după Bulgaria și Lituania – 407 euro pe lună, mai puțin de jumătate din media europeană. Mai mult, în România doar 33% din PIB merge către salarii, 55% e profit, iar restul taxe, în vreme ce media europeană e de peste 50% pentru salarii.

Argumentul că salariile sunt mici pentru că productivitatea muncii e mică (deci tot angajații sunt de vină) e pur și simplu fals. Productivitatea muncii în România e, într-adevăr, la 60% din media europeană, însă salariile sunt la 25% din media europeană! De altfel, România a înregistrat cea mai mare creștere a productivității muncii din toată UE în ultimul deceniu, însă salariile au rămas în urmă. E un decalaj strident, care arată că majorarea salariilor nu depinde doar de creșterea productivității ci, în primul rând, de balanța de forțe dintre angajatori și angajați – cu alte cuvinte, de capacitatea celor din urmă de-a se organiza și a pune presiune pe cei dintâi pentru a obține salarii și drepturi mai bune. Or, Codul Muncii introdus în 2011 a limitat extrem de mult această capacitate de negociere a angajaților: contractul colectiv de muncă la nivel național a fost eliminat, iar pentru formarea unui sindicat e nevoie de minim 15 angajați din aceeași unitate de muncă, în condițiile în care peste 70% dintre companiile din industria de retail au mai puțin de 15 angajați! Deci milioane de lucrători în România sunt lipsiți de mijloacele organizaționale prin care să-și poată negocia salarii și condiții de lucru mai bune.

În concluzie, câtă vreme impozitarea pe profit și salariile vor rămâne mici, iar drepturile angajaților precare, sectorul privat poate să bată record după record, că asta nu se va reflecta și în standardele de viață ale majorității, ci doar în buzunarele păturii de sus. Desigur că Florin Cîțu înțelege perfect toate aceste lucruri, ca fost economist șef la ING. Declarația sa nu este însă analiza unui economist imparțial, ci e propaganda unui politician de dreapta care promovează foarte conștient și conștiincios interesele partidului și ale clasei sale.

Nu în ultimul rând, caracterul pur propagandistic al intervenției capătă valențe de-a dreptul absurde când cataloghează agenda economică a guvernului PSD drept „socialistă”! Căci politicile economice ale actualului guvern reprezintă cam tot ce poate fi mai neoliberal la ora actuală în UE (ea însăși dominată de acest model neoliberal și nicidecum de cel socialist), de la transferul contribuțiilor sociale de la angajator la angajat până la prognosticata reducere a taxei unice la 10%. Așadar, agenda economică a PSD nu e nici măcar social-democrată (ceea ce ar presupune, în primul rând, impozitare progresivă), darămite socialistă! O economie socialistă ar însemna o economie eliberată de logica profitului și pusă în slujba oamenilor, controlată în mod democratic de lucrători și consumatori deopotrivă, și nu de o elită tot mai bogată și mai restrânsă ca în România zilelor noastre.

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *