Noua lege a venitului minim garantat: intensificarea exploatării și a excluziunii sociale

De Sebastian Țoc

 

A fost publicată varianta pentru promulgare a Legii 416/2001 privind venitul minim garantat (VMG). E ceva mai bine decât forma inițială, dar pe fond rămâne la fel de problematică pentru persoanele beneficiare. Practic a fost legiferată exploatarea lor de către primar și de către angajatori. Dacă în forma de până acum VMG a avut un impact redus asupra reducerii sărăciei, în această formă nu există nici o șansă să scoată din sărăcie pe cineva.

Vestea buna e că nu a mai fost abrogat Art. 3, alin. 1 care oferă dreptul unei persoane „despărțite în fapt” sa beneficieze de VMG. Nu a trecut de Comisia pentru muncă, familie și protecție socială. Măsura ar fi vulnerabilizat foarte mult persoanele separate, dar care nu au divorțat.

A fost modificat Art. 6 (2), însă cu niște amendamente de la Comisia pentru munca, familie și protecție socială. Dacă în vechea lege, una dintre persoanele majore apte de muncă dintr-o familie care beneficiază de VMG trebuia să presteze muncă de interes local, acum una sau mai multe persoane majore apte de muncă sunt obligate să presteze muncă de interes local la solicitarea primarului, raportat la cuantumul ajutorului social din familia beneficiară.

Orele de muncă se însumează pentru toate persoanele apte de muncă dintr-o familie. Consiliul local are libertatea sa stabilească orice activități specifice ca fiind de interes local prin HCL (salubrizare, îngrijirea spațiilor verzi etc.).

Tot aici, s-au introdus încă două articole, 61 și 62. În primul este specificat că persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale pot face o solicitare la primărie dacă au nevoie de forță de muncă pentru activități sezoniere, iar primarii îi repartizează către aceștia. Practic, pe lângă munca în folosul comunității, beneficiarii de VMG sunt obligați să presteze muncă sezonieră a cărei plată este negociată cu firmele. La două refuzuri, pierd dreptul la VMG.

Articolul 15 – cel mai mediatizat până acum – a fost și el modificat, astfel că beneficiarii VMG nu mai pot absenta de la serviciile pentru stimularea ocupării forței de muncă și de formare profesională și nu pot refuza un loc de muncă. Pe scurt, la primul refuz sau prima absență pierd dreptul la VMG cu imposibilitatea de a face o nouă cerere timp de 12 luni. Anterior puteau refuza + absenta de 3 ori.

Modificările au fost primite cu urale și felicitări, dar și cu rasismele și clasismele de rigoare. Este cunoscut faptul că au existat numeroase campanii în media împotriva așa-zișilor „asistați sociali care nu vor să muncească” și că realitatea a fost deformat prezentată în ceea ce privește milioanele de „asistați” care preferă să trăiască din ajutoare de la stat (îmi vine în minte una dintre declarațiile lui Mugur Isărescu, Nu poți susține 6 milioane de asistați social cu 4 milioane de lucrători). Expunerea de motive pentru proiectul de lege e și ea prezentată părtinitor, menționându-se peste 7 milioane de asistați social, adulți și copii… Nu insist, s-a tot scris, s-a tot prezentat cum e situația în realitate, și anume că de fapt asistații sociali în adevăratul sens al cuvântului sunt puțin peste 200.000, însă fără prea mare efect. În acest context, proiectul de lege va rămâne cu siguranță una dintre cele mai populare decizii politice. Nu degeaba a și fost votată aproape în unanimitate în Camera Deputaților, iar unele partide politice chiar s-au certat să-și aroge inițierea legii.

Venitul Minim Garantat e un exemplu clasic de acordare a unor beneficii prin testarea mijloacelor de trai, adică e condiționat de anumite criterii de eligibilitate, inclusiv de căutarea unui loc de muncă. E o măsură care a fost instituită după criza anilor ‘90, perioadă în care sărăcia și în special sărăcia extremă explodase în România. VMG era gândit ca o formulă prin care să fie sprijinită populația aflată în sărăcie extremă, în conformitate cu dreptul la asistență socială și protecție socială. E un drept social care teoretic ar trebui să îi garanteze unui individ resursele necesare pentru un nivel de trai acceptabil, fiind și o condiție pentru intrarea în UE. În contextul crizei economice, criteriile au devenit din ce în ce mai dure, iar câteva zeci de mii de potențiali beneficiari nu au mai fost eligibili, cu toate că situația lor nu a devenit mai roz.

Un alt lucru important de spus e că VMG nu a reușit niciodată să scoată oamenii din sărăcie, beneficiile acordate fiind foarte reduse, mitul că „asistații trăiesc pe banii statului” distorsionând cu mult realitățile cu care se confruntă oamenii. Impactul său în bugetul statului e extrem de redus, aproape nesemnificativ, dar ajută familiile sărace să aibă un venit minimal, probabil o completare a veniturilor obținute din alte munci informale. Din acest motiv, nu există niciun motiv pentru acești oameni să nu vrea să muncească, mai ales că în realitate muncesc foarte mult. Munca în folosul comunității, munca în propria gospodărie (inclusiv de îngrijire) și/sau munca informală sunt diferite tipuri de muncă, de obicei mai grea decât orice muncă prestează cei care îi critică că „nu vor să muncească”.

Cu toate că e simplu să ne luăm de oamenii săraci și să-i facem puturoși și bețivi, problema nu e individuală, ci structurală. Sunt oameni care au fost abandonați în contextul politicilor neoliberale de privatizări în masă și salarii mici, în cele mai multe cazuri, statul român eșuând să îi sprijine să aibă acces la educație de calitate ori reconversie profesională sau să își găsească un loc de muncă după ce au fost disponibilizați. Muncile pe care le pot presta sunt, în cele mai multe situații, foarte grele și foarte prost plătite, uneori la zeci de kilometri de casă. De ce ar merita sau cum ar putea cineva să accepte astfel de slujbe, mai ales dacă au copii pe care trebuie să îi îngrijească (salariul nu le permite să-și ia bonă, cum probabil mulți deputați fac).

Așadar, avem persoane care nu pot presta majoritatea pozițiilor ocupaționale existente și vom avea în continuare, în condițiile în care:

– avem cele mai mici cheltuieli cu protecția socială din Europa, deși avem cele mai mari rate de sărăcie și excluziune socială în special în rândul tinerilor;

– sistemul educațional își asumă responsabilitatea pentru rezultatele la olimpiade, profesorii făcând inclusiv muncă suplimentară voluntară, dar pune responsabilitatea pe părinți, sărăcie, etnie (da, rasismul contribuie semnificativ la toata povestea asta) în situațiile în care elevii săraci abandonează școala (avem o rată mare de abandon școlar și de tineri NEET);

– accesul la servicii medicale e profund inegal și condiționat de contribuții;

– salariul minim e în continuare la un nivel scăzut, iar oportunitățile de muncă sunt rare în anumite zone geografice și mai ales în zonele rurale;

– serviciile publice de îngrijire ale copiilor sunt ca și inexistente în anumite zone;

– infrastructura publică, în special transportul public, este extrem de precar, mai ales în zonele cu rate ridicate de șomaj și sărăcie;

– există un proces vizibil de reproducere a sărăciei, copiii din familii sărace ajungând să fie la fel de săraci ca părinții lor (avem una dintre cele mai mici rate de mobilitate socială inter-generațională ascendentă din Europa).

În aceste condiții, fără politici sociale prin care resursele să meargă și către baza piramidei și fără politici salariale decente, VMG ar fi trebuit fi îmbunătățit pentru a fi un instrument care să ofere o minimă plasă de siguranță socială. Însă noile modificări ale legii confirmă că niciun grup politic din Parlamentul României nu e de fapt interesat să reducă sărăcia, o problemă majoră, în special în rândul tinerilor. Tratarea problemei drept una individuală (e vina lor că sunt săraci, sunt multe oportunități dar nu vor etc.) și condiționarea beneficiarilor VMG să facă mai multă „muncă în folosul comunității”, adică să muncească oriunde li se spune și să poată să refuze o singură dată un loc de muncă sezonier la care e repartizat de primar, e doar o formă de sclavie modernă, nu un drept la asistență socială. Cât va rezista cineva să lucreze într-o fabrică de confecții aflată la 40 de kilometri distanță de casă, cu program strict de muncă și în condiții grele, pe salariu minim (uneori și acela neplătit a timp)? Cel mai probabil, pe termen lung, aceste modificări nu vor duce la creșterea numărului de salariați prin integrarea pe piață a beneficiarilor și nici la reducerea sărăciei.

Rezultatul cel mai previzibil va fi că mulți își vor pierde VMG pentru că nu vor avea cu cine să își lase copiii, gospodăria cu animale, sau pentru că nu vor putea presta muncile la care are chef primarul să-i repartizeze. În schimb, toți cei care au urlat tare că rămâne recolta pe câmp fiindcă că nu are cine să o culeagă, au de acum două sute de mii de oameni la dispoziția lor pe plantație, aduși în lesă de la primărie.

 

Mulțumiri Oanei Ghiocea pentru sprijinul acordat în descifrarea procesului legislativ.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *